Amintiri Din Copilărie. Bicicleta şi Prima Cădere. Опции

[vciorici]

Ia uitati ce scrie colegul meu de clasa. Mie mi-a placut!!

Amintiri din copilărie. Bicicleta şi prima cădere.

Era prin ‘89 sau poate nu, dar cu siguranţă nu a fost după. Am cumpărat bicicleta cu 77 ruble. Eu am pus o parte şi frate-meu două (el era mai mare, mai harnic şi mai strîngător). Aveam banii de la cules de poamă în colhoz, da mama ne-a invăţat să-i spunem lu’ taică-meu că ne-a dat bunica bani. Nu ştiu de ce, adică nu înţelegeam atunci... Taică-meu îşi putea permite să ne cumpere bicicletă da nu vroia, iar faptul că ne-am cumpărat singuri, i-ar fi rănit orgoliul de gospodar în casă şi şef pe achiziţii. AIST – cea mai tare bicicletă la moment. Un fel de verde fain lucios. Cu bagajnik si tot felu’ de plafoane (la Brătuleni le ziceau “catafoate”, dar numai eu ştiam asta, că aveam neamuri), tot pe banii lui frate-meo cumpărate. Am luat-o de la Hozmag. Toţi vecinii noştri îşi cumpăraseră cu cîteva luni înainte, biciclete UKRAINA, tot de la Hozmag, da n-au ţinut mult. Metalul slab. La toţi se stricau. Si cînd ne-am luat noi bicicleta, numai Mişa Bela avea una mai faină: cu bagajnik în spate şi în faţă, cu plafoane la roţi, cu rama învelită în cablu telefonic de toate culorile, frîna improvizată la roata din faţă, frîne de mînă la ambele roţi, cu hamut de fier călit la cleampa pentru frîna din spate. O frumuseţe. Asa se făcea că şi dreptul de proprietate era impărţit proporţional între mine şi frate-meu. Eu mă simţeam discriminat şi urlam. Mama îmi dădea dreptate de multe ori, dar nu aveam ce să fac cu ea, că mă prindea frate-meu imediat dupa vreun colţ de casă. Numa’ vedeai cîte-un biet pieton mucos: “Dă s’fac un crug.”. “Na, băi, amărîtule. Că tu nu-ţi poţi cumpăra.”
Cred că fusesem la un film Indian, la club. Intram gratis, că Badea Valeric era şeful clubului. Era duminică. Am venit iute acasă, că trebuia să înceapă “Cip şi Deil” (normal că se scrie altfel, da eu aşa ştiu că se numea), un desen animat cu rozătoare, dar se întîmpla numai o dată pe săptămînă şi era musai să-l văd. Cînd am ajuns acasă, bicicleta era sprijinită de perete şi avea rama îndoită şi o roată strîmbă cu spiţele rupte. Pe cine să înjuri? M-am gîndit că fraieru de frate-meu făcuse ceva, dar nu cred că mi-a trecut prin minte că asemenea boţitură se poate întîmpla numai la viteze mari, lovitură puternică şi obligatoriu cu un om la ghidon. Unchiu-meu. Mama mi-a zis că e la spital, la Nisporeni. Cred că mi-a păsat, dar mă gîndeam: Cine dracu repară acum bicicleta? Pe jos nu putea să meargă, hah? Parcă văd că în următoarele săptămîni nu o repară nimeni." Eu aşa şi nu aveam bani, toată speranţa la frate-meu şi la cumsecădenia lui unchiu-meu. Gips... regips... nu contează... ai stricat... fii bun... Normal că avea s-o repare, da uite că atunci nu mi se părea normal.
Un picior în gips. Cîteva zgîrîieturi. Două ciocane… Dar iată roată nu ţin minte cine-o cumpărat.

Va urma...

http://dimarian.blogspot.com/2009_08_30_ar...834328379587150

[Vlad1994]

Interesant!
Asa sunt amintirile din copilarie!